Ne vedem pe www.adriangeorgescu.ro

Un articol din Evenimentul Zilei.

El creştea. Era tot mai mare şi mai sigur pe picioare, pe braţe, pe creier, gesturile lui nu mai implicau nicio emoţie sau vreun amărât de sentiment. Eu, în schimb, mă micşoram în raport cu el, iar pe la 35 de ani, când vocea mea ajunsese să nu-l mai deranjeze nici cât un bâzâit de muscă, îngreunată şi tristă, m-am decis. Mi-am luat adio de la restul organelor şi m-am sinucis, lăsând în locul meu ceva, nu ştiu exact ce, care să efectueze tranzitul de sânge cuvenit.

L-am simţit uşurat, ca şi când i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur este că pe la 70 de ani va afla că nu mai sunt. Nu-i va putea fi dor de mine, pentru că dorul îl naşte inima, dar va înţelege. Cu fruntea, cu ochii, cu rinichii va înţelege de ce nu mai e el întreg.

“Suntem zei când visăm şi cerşetori când gândim”, a spus cineva. El e cerşetorul pe care eu n-am reuşit să-l fac să viseze.

2. Cei care-şi sug măselele.

3. Cei care se fixează în dreptul uşilor mijloacelor de transport în comun, pe exterior, şi după ce se urcă se năpustesc asupra locurilor libere.

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi,

c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu.

La ora când târâş-grăpiş

zăpada nopţii se adună

eu, cocoţat pe-acoperiş,

să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine

să dea cu bolovani in mine

şi să mă-njure surd, de Domnul,

că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,

să le rânjesc urlat, scârbos:

iubesc doar locul, nu stăpânii,

precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine

să dea cu bolovani în mine,

iar eu să urlu, urlu-ntruna

atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu

cu coada-n sus, cu blana-n dungi,

cu gheare şi musteţe lungi

c-un ochi verzui şi-un ochi căpriu.

Când zorii ziua o deznoadă

să mă tot duc, să mă tot duc

şi tinicheaua prinsă-n coadă

s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,

cu mâţele în liturghie,

să mă adun, să mă-ncovoi

prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan

spinarea să mi-o fac colan

să scuip, să scuip şi-n urmă iar

hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini

să le gonesc pe la pricini,

să-mi fete fiecare-un pui

c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor

la cârciuma din mahala

sorbită-n calea pumnilor

poşirca acră viu sa stea.

“Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort

hai, pune-mi-te iar pe danţ…

te uită… zace colo-n şanţ

motanul mort, motanul mort…”

11 August 1955
Nichita Stănescu